Că tot e vremea candidaturilor la primărie, am compilat și eu zece chestii la care mă aștept din partea viitorului primar al Timișoarei. Cam asta a ieșit:

1. Să înțeleagă în mod profund ce înseamnă această funcție

Cu foarte rare excepții, politicianul român are senzația că, odată ajuns primar de comună, oraș sau municipiu, a devenit șeful acelei unități administrativ-teritoriale. Sintagme cretine cum ar fi ”edilul șef” folosite mult prea des nu fac decât să îi intărească această senzație. Îmi doresc un primar care să înțeleagă că este șef peste un aparat propriu iar în rest este servitor. Nu în sensul peiorativ ci în sensul datoriei de a servi interesele tuturor celor care locuiesc în comuna, orașul sau municipiul respectiv. Mai mult, îmi doresc un primar care să se comporte ca atare. Atunci când, indiferent de context, are în față un om, să vadă în el în primul și în primul rând plătitorul de taxe și impozite prin a cărui muncă este plătit tot aparatul peste care primarul este șef, aparat cu ajutorul căruia primarul îl servește pe acel om.

2. Să accepte că centrul Universului nu coincide cu centrul scaunului de primar

Odată ce un candidat ajunge în scaunul de primar, corul lăudătorilor, linguștorilor, profitorilor se intensifică în așa măsură încât chiar și un om cu picioarele pe pământ poate fi luat de val. Atunci când însă există și un fond narcisisto-dictatorial, lucrurile o pot lua razna rău de tot. M-am săturat de omul briceag, bun la toate, cu păreri de neclintit în toate domeniile. Nu mai vreau în Timișoara micromanagement, Feți-Frumoși pe cai albi care salvează Timișoara și timișorenii sau oameni care cred sincer că acest minunat oraș gravitează în jurul augustelor lor persoane, trăiește și respiră numai și numai datorită lor. Vreau să văd și eu un primar care are una, două, trei (sau câte or fi) zone clare de competență în care produce performanțe excepționale pentru oraș și alte o sută în care recunoaște că nu se pricepe și acceptă opiniile/ideile/sfaturilor celor care se pricep.

3. Să accepte că centrul Universului nu coincide cu centrul Timișoarei

Da, știu, asta va suna neplăcut pentru mulți dintre concitadinii mei. Și sunt convins că voi auzi inevitabilele înjurături. N-am ce face însă, trebuie să o spun, cu subiect și predicat. Timișoara nu este și nu va fi prea curând polul absolut al deciziilor în România. Timișoara este (pentru mine și sufletul meu cel puțin) cel mai frumos oraș al României. Este un pol de creștere economică. Este un model de multiculturalitate, un model de civilizație, un model de conviețuire între cele mai diverse etnii. Este orașul simbol al libertății și curajului de a ieși și muri în stradă în momente teribil de grele. Dar nu este capitala României. Timișoara a trebuit, trebuie, și va trebui să lupte în continuare pentru toate drepturile (mai mari sau mai mici) care i se cuvin. Este o realitate de care ne lovim an de an, lună de lună. Vreau și eu, după mai bine de 25 de ani un primar care să înțeleagă asta. Mai mult, vreau un primar care să înțeleagă faptul că nici sloganuri sforăitoare scrise cu pix pe o coală A4, nici atitudini de tipul ”cei care au treabă cu noi să vină aici” nu vor schimba situația. Vreau un primar căruia să îi fie clar că singura cale de a obține tot ce are nevoie acest oraș este calea negocierii, dialogului, lobby-ului. Un primar care să fie respectat la centru în partidul lui (dacă e membru de partid) și în toate cercurile care contează la nivel național. La naiba, vreau și eu să trăiesc într-un oraș al cărui primar impune respect în loc să stârnească zâmbete ironice.

4. Să fie un excelent comunicator

Cea mai mare durere pe care o am în acest moment legată de Timișoara este dată de modul în care suntem percepuți în afara orașului. Suntem ăia care fac metrou, care plantează palmieri, care pun bile mari de fier de care se lovesc tramvaie și care împiedică pompierii să intervină. Suntem țintă de mișto-uri pe timesnewroman.ro, la Starea Nației, și la nu știu câte altele. Nu mai vorbesc de faptul că la nivelul tuturor conducerilor centrale ale partidelor (fără nicio excepție!) nimeni nu ne prea ia în serios. Ceea ce înseamnă că, indiferent de ce combinații politice se vor face la toamnă legate de guvernare, maximul pe care îl vom obține va fi un zâmbet ironic și o întrebare de tipul ”lasă asta, ia zi ce mai face primarul ăla al vostru haios?”. Am avut nu știu câte mandate un primar care ”se pișa pe capitala lor” (pentru acuratețe, nu a rostit niciodată cu subiect și predicat aceste vorbe, a lăsat pe alții să o facă, dar a crezut total în ele). Avem acum un primar care se crede un fel de zeitate a comunicării, dar care, în realitate, este un extrem de slab comunicator. Îmi doresc pentru Timișoara un om care să știe exact ce să spună, când să spună, cui să spună, cât să spună. Iar dacă are dubii la vreunul dintre aceste puncte, să întrebe pe cineva care se pricepe. Valuri de vorbe fără rost, fraze întregi scrise cu majuscule, injurii, fluvii de idei necorelate între ele, și câte altele, fac extrem de rău într-o lume în care totul ajunge, instantaneu, la toată lumea.

5. Să nu fie bădăran

Trăim într-o lume nebună, nebună rău. Societatea românească este în continuare fără busolă, se zbate să iasă cumva la suprafață, să vadă măcar o rază cât de mică din lumina normalității. Tot ce mișcă în această societate plătește inevitabil tribut acestei stări de fapt. Societatea civilă, clasa politică, presa, corporațiile, instituțiile statului, biserica, armata, și enumerarea ar putea continua mult timp. În toate păturile și componentele societății noastre există un amalgam de lucruri bune și rele, de oameni ok și lepre, de interese mai mult sau mai puțin oneste. Asta e lumea în care trăim. Mă deranjează până la enervare când apare câte unul călare pe calul său alb și pune etichete. Idioți, cretini, ciumați (roșii sau de altă culoare), tâmpiți, nenorociți, inculți, și câte și mai câte. Nu reușesc să îmi aduc acum aminte și de cuvintele inexistente în limba română care ar completa această listă (deși trebuie să recunosc, unele dintre ele sunt mici opere de artă). Am înțeles, este deranjant să dai peste oameni care să conteste calitățile universale și excepționale pe care le ai. Sau care nu văd lucrurile în aceeași lumină ca tine. Este chiar frustrant, îmi imaginez, să dai peste oameni care te sabotează pe față. Personal, recunosc că m-aș enerva la culme să tot vină unul sau altul și să îmi pună exact acele întrebări care nu îmi convin. Norocul meu este că dispun de acest drept. Primarul Timișoarei nu îl are. Punct. Orice bădărănie, orice invectiv sau calificativ suburban pe care îl scoate pe gură primarul Timișoarei, lovește direct și nemijlocit în interesul și imaginea acestui oraș. E o regulă simplă, fundamentală, în comunicare. La acest nivel nu este loc pentru frustrări, accese de orgoliu, sau porniri de tipul ”ba pe-a mă-tii”. Când deschizi gura, vorbește funcția, nu tu. Despre aspectele legate de eleganță, clasă, ironie fină, subtilitate, nici nu mai vorbesc.

6. Să nu tragă după el cărători de servietă, lingușitori și boi obedienți

Oh, da. De multe ori îmi imaginez cum ar evolua orașul ăsta dacă timp de patru ani ar avea un primar care să aibă tăria de a lucra cu niște colaboratori care să nu facă parte din respectivele categorii. Să fiu bine înțeles, nu mă refer la marea masă a celor din aparatul primăriei, masă în care la toate nivelele sunt foarte mulți oameni ok, care își văd de treabă și încearcă să o ducă la bun sfârșit cât mai bine se poate. Mă refer la ăia care navighează în siajul marelui portavion, se împopoțonează cu numele mărețului conducător, și ne agasează aproape zi de zi cu prezența lor inutilă, insipidă, inodoră și incoloră. Ăia care dispar in secunda imediat următoare celei în care dispare cel care îi cară în spate. Sunt pline toate partidele de paraziții ăștia. Ca o consecință a acestei stări de fapt, e plină și administrația publică locală de ei. Unicul lor scop în viață este să dea cu limba. Nu contează textura, nu contează consistența, nu contează nici gustul nici mirosul câtă vreme mărețul conducător e mulțumit. Evident, dacă în rarele momente în care ridică din cap observă cel mai mic semn care poate prevesti apariția unui conducător și mai măreț, el (parazitul) nu are nici o problemă în a face un salt spectaculos către noile emisfere. Îmi doresc și eu să văd un primar care promovează în jurul său oameni care au capacitatea de a-l contrazice, de a-l combate, de a avea poziții opuse celor pe care le are el. Un primar care să aibă abilitatea de a pune la un loc asemenea oameni și de a scoate ce e mai bun din ei. Știu, știu, e fabulație. Dar nu mă pot împiedica să fac din când în când acest exercițiu de imaginație.

7. Să aibă puterea/capacitatea de face ceea ce trebuie

Pentru ca orașul ăsta să funcționeze mult mai bine decât în prezent, există niște schimbări ample, dureroase și dificile care trebuie făcute atât în aparatul propriu al primăriei cât și în direcțiile și societățile subordonate. Nu mă îmbăt cu apă rece și sunt primul care recunoaște dificultatea acestor schimbări. Mai mult, singurul factor care poate cataliza apariția și eficiența lor este însuși primarul Timișoarei. În ultimii 20 de ani, am tot auzit vraja cu schimbarea. Și tot asta a rămas, o vrajă. Până și cele mai infecte personaje au trăit și trăiesc bine mersi, fără nicio apăsare în structurile primăriei. Ineficiența, nepotismul, delăsarea și lipsa de profesionalism înfloresc într-un ritm alert peste tot. Vreau și eu pentru Timișoara un primar care rămâne același cavaler pe cal alb din campania electorală și după ce își preia mandatul. Care nu se ascunde după abureli de tipul ”nu se poate”, ”este foarte dificil”, ”acum îi evaluez pe toți” și alte asemenea texte ale limbii de lemn.

8. Să nu genereze suspiciuni de niciun fel

Pe asta nu pot să o înțeleg de niciun fel. La naiba, cât de greu poate fi să eviți abordările cretine care te aduc în situații fără ieșire? Cât de greu este să eviți dă accelerezi acte pentru tovarășii de concedii sau să dai contracte la tot felul de dubioși aflați în insolvență? Dacă pe asta cu insolvența o mai pot înghiți așa, cu greu și cu noduri, pe aia cu contracte care ajung peste noapte la apropiați nu o pot înghiți de niciun fel. În altă ordine de idei, cât de greu poate fi să eviți să te faci de cacao clamând cât de sărac și cinstit ești tu, pentru ca mai apoi să rezulte că mașina în care te plimbi a costat 40.000 de euro, apoi 70.000 de euro? Cât de greu poate fi să eviți să te lauzi cum ți-ai renovat tu cabinetul pentru ca mai apoi s-o dai pe aia cu ”e secret, nu pot spune de la cine au fost banii”? Și câte și mai câte au mai fost în ultimii ani. Vreau și eu să văd un primar care fuge ca de dracu de situații din astea în coadă de pește, un primar care, în loc să-și consume timpul și resursele înjurându-i pe cei care îi pun întrebări, face eforturi pentru a evita orice fel de suspiciuni. Si da, m-am săturat până peste cap de primarul gospodar, sărac și cinstit, care are o biată mașină de nu știu câți ani și un apartament de bloc, dar care se bagă în tot felul de situații tâmpite și (sper) gratuite.

9. Să nu fie ipocrit, să aibă tăria de a-și asuma opțiunile

Despre asta, am scris pe larg aici. Daca nu e suficient de clar, pot să adaug că îmi doresc un primar care, în loc să facă cele mai penibile manevre, are tăria să meargă în fața propriului partid și să spună: ”eu îl vreau pe cap de lemn”. Ah, da, să nu uit. Îmi doresc un primar care nu fi auzit vreodată de cuvântul ”meritocrație”.

10. Să nu promită aiurea

Asta cu promisiunile electorale este deja antologică. Nu am reușit vreodată să înțeleg reflexul fiecărui candidat la primărie de a-și pregăti o broșură cu zeci sau sute de lucruri pe care le va face. Unele cretine de-a dreptul, altele evidente, altele utopice. Visez și eu la primarul care să vină și să spună că va face tot ceea ce trebuie să facă pentru oraș și, în plus, are patru mari proiecte, câte unul pentru fiecare an de mandat. Sunt absolut convins că în anul de grație 2016 nu mai prinde vrăjeala asta ieftină cu zeci de ”obiective” care de care mai improbabile. Să fiu bine înțeles, mă aștept ca alea patru mari proiecte să fie într-adevăr de maximă importanță pentru oraș. Aștept și eu văd niște alegeri în care vine un candidat și zice ”ăsta sunt, sunt hotărât să imi pun calitățile și timpul în slujba orașului. Nu vă promit nimic în afară de timpul meu și implicarea mea necondiționată.” Iar timișorenii să îl aleagă pentru cine este el ca om și nu pentru o listă lungă de promisiuni fără acoperire.

Oare cer/aștept prea mult?

P.S. Pentru cei care așteptau să regăsească în listă străzi, trotuare, parcuri, școli, spitale, asistență socială, sport, biserici, și altele, mă simt dator cu o precizare. Toate acestea fac parte din fișa de bază a poziției de primar și reprezintă minimul pe care cineva în această poziției trebuie să îl facă. Da, știu, în România aceste chestiuni fundamentale au devenit un lux atât de mare încât am ajuns să ne împopoțonăm cu ele și să scriem pe toate gardurile, până la fir de panseluță, ce am făcut. Evident, ele trebuie făcute și trebuie făcute bine. Numai că ele sunt o condiție necesară nu și suficientă pentru a fi un primar pe măsura așteptărilor acestui oraș. Timișoara are nevoie de mult mai mult decât atât pentru a ajunge acolo unde locuitorii ei merită să fie.