Două evenimente sportive petrecute la câteva ore distanță mi-au arătat, pentru a nu știu câta oară, diferența dintre pantere și găini.

Primul a fost meciul România – Albania, o mostră de slăbiciune, lipsă de spirit de luptător și ambiție. Pur și simplu jenant. Din clipa în care ne-am dat gol, totul a căzut (inclusiv drobul ală de sare care mereu stă deasupra noastră). Niște desculți în ale fotbalului, cu inimi de lei și mentalitate de învingători, ne-au trimis exact acolo unde merităm să fim – la groapa de gunoi a celui mai amplu fenomen sportiv modern.

Al doilea eveniment a fost jocul 7 (decisiv) din finala NBA dintre Golden State Warriors și Cleveland Cavalliers. În urmă cu câteva săptămâni, la 3 – 1 pentru Golden State, toată lumea dădea trupa lui LeBron James ca victimă sigură. Cu puține excepții, vina era aruncată pe umerii lui și părea că Steph Curry și compania erau în marș triumfal către al doilea titlu consecutiv. Un singur om n-a prea fost de acord cu chestia asta. A strâns din dinți, a căutat adânc în sufletul său, și a ieși la război. În baschet, când joci împotriva unei echipe care tocmai a bătut recordul all-time de victorii în sezonul regulat și care este condusă de un tip care aruncă o sută-două de trițe la încălzirea dinaintea meciului, ai nevoie de tot ce ai tu mai bun în mintea ta pentru a rezista. Pentru a câștiga, mai ales trei meciuri la rând, trebuie să ai suflet, minte și atitudine de războinic adevărat. Adică, să fii echivalentul uman al unei pantere.

Personal, am ținut cu Golden State și sunt trist că au pierdut, mai ales că au făcut-o de la 3 – 1. Dar modul în care Cleveland a întors rezultatul, și mai ales modul în care LeBron James și-a condus echipa în această cruciadă, m-a făcut să admir și să respect ceea ce au făcut.

Să revin însă la ce mă doare în mod profund...

Vreau să fiu bine înțeles, nu acuta lipsă de valoare mă deranjează la ”vedetele” naționalei României. Lipsa de valoare la momentul apogeului carierei sportive nu se mai poate regla. Care sunt motivele pentru această lipsă de valoare, nici că mai contează (deși poate merită să purtăm o discuție amplă pe marginea legăturii de cauzalitate dintre rahatul infect numit fotbal românesc și valoarea echipei naționale). Ce mă deranjează este ”miorițismul” ăsta nenorocit care parcă s-a integrat în ADN-ul românului și îi condiționează evoluția. Când vezi 11 găini (încerc să mă abțin de la cuvinte mai tari) care se mișcă brownian pe teren, parcă îți vine să-ți iei câmpii nu alta. Nu vreau Messi, nu vreau Ronaldo, vreau să văd spirit și luptă și dedicare. Vreau să văd și eu cum mori naibii pe teren, cum dai tot ce poți și cum te bați pentru fiecare sfert de minge. N-ai valoare, ok, asta e, nu te condamn pe tine. Vinovați sunt ăia care au adus domeniul în punctul în care tu reprezinți România. Dar, fratele meu român, lipsa de valoare și rahatul din care provii nu justifică spiritul înfrânt încă înainte de a călca pe teren. E suficient să ne uităm la albanezi, la islandezi sau la elvețieni.

Un om priceput în ale războiului a spus că războinicii adevărați mai întâi câștigă, apoi merg la război. Țara asta, pe care o iubesc din tot sufletul meu, parcă mai mereu merge la războaiele moderne pe care le poartă cu gândul laș al înfrângerii. Că e vorba de negocieri, că e vorba de diplomație, că e vorba de sport, am ajuns niște găini. Și câtă vreme tezaurul nostru popular rămâne Miorița, asta vom fi mereu. Și vom scrâșni din dinți cu ciudă, vom înjura cu obidă și ne vom mira cât noroc și ce soartă minunată au panterele pe lumea asta.