Este, cred, momentul să explic mesajul meu ușor criptic din 5 februarie, în care, cumva în contra unui val de entuziasm existent într-o parte a societății, m-am declarat extrem de întristat de calea pe care a luat-o România.

Eu percep în România existența a patru probleme fundamentale, cronice și foarte grave care îngroapă această țară, încet-încet și aproape implacabil.

Prima problemă – clasa politică. Toată, de la un capăt la altul al eșichierului politic. Structura semi-feudală de organizare internă a tuturor partidelor politice românești de după 1989 (de care, din păcate nu a reușit să scape niciunul dintre ele, nici măcar cele nou apărute) are drept efect o dependență cvasi-totală de lider. Lucrurile sunt chiar dramatice din acest punct de vedere. Despre PSD și Liviu Dragnea nu prea sunt multe de spus, faptele domniei sale vorbesc de la sine. Despre PNL, e suficient să ne gândim la ”oh, oh, oh, am uitat câți ani am”, Elena Udrea – Kill Bill și ”TVR HD = TVR Hunedoara”. Trist, jenant, și foarte, foarte dureros (cel puțin pentru mine) că ultimul partid istoric din România a ajuns în acest hal fără de hal. USR, marea speranță a anului 2016, își dă din plin măsura neseriozității. Un Nicușor Dan care nu știe exact ce a făcut cu 100.000 de euro și porcul ăla nesimțit care doarme în parlament/vamă sunt cărțile de vizită prezente în lumina reflectoarelor. PMP și UNPR? Nu are sens discuția. UDMR? Cum spune americanul, ”same shit, different day”. Rămâne, desigur, Președintele României. Un personaj ciudat, cu tăceri lungi urmate de șarje la rupere, care evident nu sunt creația lui. Probabil ținut bine în mână de o zonă de forță din servicii și lipsit de credibilitate din cauza porcăriei cu casele, porcărie care, pe zi ce trece, pute din ce în ce mai rău. Ăștia sunt liderii clasei politice din România. Am motive să fiu trist, dezamăgit și sceptic? Oh, da! Și vă rog să remarcați că nici nu am deschis discuția despre eșaloanele 2, 3, 4 ale partidelor.

A doua problemă – sistemul legislativ. Spunea cineva zilele trecute pe un post TV (parcă avocatul Piperea) că sistemul legislativ românesc este sinonim cu șvaițerul. Prevederi ambigue, interpretabile, proaste și dedicate, făcute franjuri suplimentar de hotărâri fără număr ale Curții Constituționale. Că e penal, că e civil, că e orice, în România este aproape imposibil să respecți legea. Acesta este rezultatul generațiilor de nesimțiți, inculți, hoți, indolenți, și frustrați care au populat Parlamentul României în ultimul sfert de secol. Acest sistem legislativ de foarte proastă calitate, cu un nivel de incoerență incredibil, este rezultatul muncii și dedicației acestor personaje care votează ca vitele, numite parlamentari. Îmi cer scuze cu respect și deferență celor 10-20% dintre ei care sunt oameni respectabili și responsabili pentru acești termeni foarte duri. Din păcate, e ca în fotbal, rezultatul contează. Iar rezultatul a 27 de ani de parlamentarism democratic în România este, pur și simplu, extrem de slab.

A treia problemă – instituțiile de forță scăpate de sub orice control. Evident, pentru partea asta, voi primi cele mai multe înjurături și voi fi pus la zid de campionii democrației. Îmi asum acest lucru, și repet ce am mai spus și cu alte ocazii. Sub pretextul așa zisei lupte anticorupție, în România procurorii au ajuns să facă jocuri politice, să se creadă niște mici Dumnezei pe pământ. Fără supărare, metodele actuale la care recurg, seamănă al dracului de bine cu metodele Securității, Gestapo-ului de NKVD-ului. Înțeleg perfect nevoia de curățare a societății românești (în sensul pozitiv) și sunt primul care o susține. Dar nu accept ca pentru asta să inventăm lucruri, să forțăm denunțuri false, și, cel mai grav, să folosim din plin șvaițerul legislativ pentru a decide după bunul plac și propriile interese cine ajunge după gratii și cine nu. Ah, și încă ceva, poate cel mai important aspect. Cine are impresia că un sistem de forță total lipsit de control public (cum este celebrul binom SRI-DNA), după ce va termina cu răfuielile politice din categoria ”lupta împotriva corupției”, se va retrage frumos înapoi în pătrățelul său și va preda România către cei frumoși și puri, ori e naiv, ori e prost.

A patra problemă – incapacitatea de a ne reprezenta în lume. Se întâmplă în jurul nostru lucruri de o gravitate maximă. A se vedea Ungaria, Serbia, Ucraina și chiar Bulgaria. A se vedea Franța, Germania și Marea Britanie. A se vedea SUA și Rusia. Plăcile tectonice ale geo-politicii s-au pus în mișcare și rezultatul nu poate fi decât o reașezare semnificativă. Ca de atâtea ori în istorie, suntem la periferie. Nu avem viziune, nu articulăm o poziție, nu avem coloană vertebrală. Nu mă compar aici cu greii politici mondiale. Mă compar cu o Ungarie, o Polonie, chiar și o Grecie. Țări care joacă, sunt prezente și obțin rezultate. Noi ne țigănim în Parlamentul European, stăm cu capul plecat în fața oricui se uită urât la noi. Ne bucurăm (mulți dintre noi) de pârtiile de ski ale Austriei, dar uităm că smecherii de la Schweighofer ne rad pădurile pe nimica și apoi ne râd în nas. Ne uităm ca proștii cum alți smecheri vin să împuște și ultimii urși bruni carpatini. Suntem triști că Olanda nu ne vrea în Schengen, dar ne facem că nu vedem că adevăratul motiv pentru care nu ne vrea e concurența pe care Constanța ar face-o Rotterdam-ului. Și câte și mai câte, mi-e greu să mă opresc din enumerare.

Asta e România, dragii mei compatrioți. O țară frumoasă și bogată, desfigurată fizic și moral de incompetență, prostie, lăcomie, minciună și manipulare. O țară care nu își poate atinge adevăratul potențial pentru că este prizoniera unei clase politice incapabile, unui sistem legislativ de foarte proastă calitate, unui sistem de forță scăpat de sub control și unor interese internaționale cărora nu are capacitatea de a le face față.

Sorin Grindeanu (cu care sunt concitadin și coleg de generație), Prim Ministru al României, a făcut din punctul meu de vedere o mare greșeală cu ordonanța 13. Nu pe fond, să fim bine înțeleși, ci pe formă. Problemele fundamentale ale României nu se rezolvă la miezul nopții în Guvern ci la ore de maximă audiență, în Parlamentul României. De ce? Pentru asta este esența sistemului democratic, sistem care, până una alta și cu toate tarele lui, pare să fie singurul mod acceptabil de organizare al unei societăți moderne.

Am înțeles perfect și împărtășesc furia celor care au ieșit în stradă. Dar nu pot accepta canalizarea ei unidirecțională pe anumite aspecte ale problemelor fundamentale de care am vorbit mai înainte. Avem o problemă că Dragnea și PSD-ul e corupt, dar acceptăm tacit suspiciunea care planează asupra caselor Președintelui României. Grindeanu dă legi ”ca hoții”, dar e ok că din incompetența lui Cioloș am rămas practic cu abuzul în serviciu dezincriminat. Vrem democrație, dar scandăm ”DNA să vină să vă ia” la adresa membrilor Guvernului României pe o speță eminamente legislativă. Altfel spus, invităm DNA-ul să își depășească orice limită a atribuțiilor și să interfereze cu procesul legislativ. Strigăm împotriva PSD-ului, dar nu avem o problemă că Nicușor Dan a primit donații pentru partid în contul personal.

Dacă ”piețele” din Timișoara, București și celelalte orașe mari ale României, ar fi strigat împotriva corupției întregii clase politice, împotriva incapacității tuturor partidelor politice a pune ordine în sistemul legislativ românesc, împotriva derapajelor evidente ale instituțiilor de forță și pentru un proces credibil și neselectiv de luptă împotriva corupției, aș fi fost în primul rând, zi de zi.

Din păcate, am fost nevoit să constat că prima mare ieșire în stradă a României de după decembrie 89 a fost prea direcționată pentru mine, alegând o miză dureros de mică raportată la cele patru probleme fundamentale ale României anului 2017. Cred cu toată tăria și convingerea că, până când nu luăm cu adevărat taurul de coarne, această țară nu are șanse reale de redresare. Cele patru mari probleme ale României au o caracteristică dură și perversă în același timp: niciuna dintre ele nu poate fi rezolvată în mod izolat față de celelalte trei.

În februarie 2017, strada a ratat o ocazie unică de a însănătoși România. Acesta este motivul pentru care 5 februarie a fost una din zilele triste din viața mea.