Am avut de când mă știu o admirație deosebită pentru conducătorii suficient de puternici încât să aibă capacitatea de a aduna în jurul lor caractere puternice, echipe de valoare pe care să le conducă și să le motiveze prin exemplul propriu. I-am admirat pe cei care, ajunși în vârful vreunei piramide, își mențin capacitatea de a-și înțelege și recunoaște slăbiciunile, de a admite că sunt departe de a fi perfecți și că au oricând de câștigat ascultând cu adevărat o părere profesionistă și bine argumentată. Indiferent de nivelul la care își desfășoară activitatea, m-au impresionat liderii care în relația cu lumea exterioară joacă rol de paratrăsnet pentru echipa lor, asumându-și nu doar realizările ci și rateurile.

Politica românească a eșuat lamentabil în ultimele două decenii tocmai pentru că asemenea oameni au lipsit și lipsesc aproape cu desăvârșire. Apetitul liderului politic român pentru cărători de servietă, lingușitori și boi obedienți este aproape fără limite. Întreg sistemul politic este construit în așa fel încât slăbiciunea, lipsa de opinii proprii și de asumare a acestora, reprezintă norma. Marota infectă numită pompos "disciplină de partid" este scuza perfectă pentru toate porcăriile, tâmpeniile și prostiile de care ne lovim aproape zilnic. Am trecut personal prin situații în care mi-am atenuat tonul sau chiar am tăcut în numele "disciplinei de partid". A venit însă momentul în care am realizat că pentru mine este un compromis prea mare și am renunțat. Ca o paranteză, vă recomand să încercați să analizați comportamentul lui Donald Trump în Partidul Republican din SUA prin prisma "disciplinei de partid".

Acesta este contextul în care, cu extrem de puține excepții, oameni total nepotriviți ajung în poziții politice de conducere în România. Pentru că ierarhiile de sub ei, cu excepția unor accidentale voci izolate, nu au capacitatea de a le pune frână, aceste personaje ajung să derapeze cu consecințe de multe ori importante. Mai rău, ajung să creadă că sunt cei mai buni, cei mai frumoși, cei mai deștepți și posesori ai adevărului absolut.

Însă ce mă dezgustă până la greață la acest tip de lider este lașitatea. Tranziția între "să mă judece justiția cât mai repede că sunt nevinovat" și "auoleu fraților, mă rog cu lacrimi în ochi la voi și la bunul Dumnezeu, nu mă lăsați pe mâna ăstora că eu sunt o biată victimă" este de notorietate în țara mândrilor urmași ai lui Traian și Decebal. Iar cireașa de pe tort apare atunci când vine câte unul și o dă pe aia cu "Eu?!! Eu n-am semnat nimic, ăia de sub mine sunt niște incapabili, niște corupți nenorociți". Nimic nu mi se pare mai dezgustător decât liderul care încearcă să se spele pe mâini aruncând eșecul în brațele altora.

Cam asta face de ceva timp și domnul Robu, primarul Timișoarei. Și o face în cel mai urât și condamnabil mod posibil. Nu i-a pus domniei sale nimeni pistolul la tâmplă obligându-l în 2012 să promită tot ce a promis. Din contră, a avut deplină libertate. La fel cum a avut deplină libertate în a-și alege echipa executivă, aparatul propriu și lista de consilieri. Din nefericire, a dat o grămadă de rateuri cu alegerile făcute. Prea multe pentru capacitățile de leadership pe care domnia sa își închipuie că le are. Prea multe pentru ceea ce ar trebui să aibă un oraș ca Timișoara. Cu una dintre aceste alegeri însă, a nimerit-o. Nu e greu de ghicit că mă refer la Dan Diaconu. Desigur, era și o alegere evidentă. Cum ai putea să nu îl ai lângă tine la primărie pe cel care a fost omul tău de încredere și susținător necondiționat ani la rând? Cum ai putea să nu îl ai lângă tine pe cel care este dispus să vină la 7 dimineața și să plece la 9 seara, ocupându-se cu stoicism de toate cele pe care i le arunci în brațe? Cum ai putea să nu ai lângă tine un om cu o capacitate intelectuală de top, un om care crede sincer în tine fără a fi nici cărător de servietă, nici lingușitor și nici bou obedient? Să nu fiu greșit înțeles, nu am intenția de a-i ridica aici statuie lui Dan, pe care, trebuie să o spun, îl cunosc și îl respect de-o viață de om. Ce a făcut el bine sau rău ca viceprimar al Timișoarei îi las pe alții să judece pentru că eu sunt în mod evident subiectiv. Nu despre asta este vorba. Ci despre faptul că acest om s-a dovedit un partener de încredere, cu o capacitate de muncă și implicare rar întâlnite. Ei bine, surpriză! Vinovat de nerealizarea promisiunilor pompoase ale candidatului Robu din 2012 se dovedește a fi în 2016 viceprimarul Diaconu. Mai mult, Diaconu se dovedește a fi un incompetent care nu trebuie menajat și care (cu câteva luni înainte de alegeri!!!) este chemat să dea explicații pentru lipsa mărețelor realizări promise în 2012.

Din punct de vedere uman, gestul primarului Timișoarei este incalificabil. Sigur, nu este o prea mare surpriză, având în vedere modul în care domnia sa înțelege să îi trateze pe cei din jurul său. Este un gest care spune destul de multe despre caracterul omului și despre modul în care înțelege să conducă. Dezvăluie faptul că, în esență, nu dă doi bani pe cei din jur, nici măcar pe cei mai fideli și loiali colaboratori. În plus, este și un gest profund ipocrit. Teoria "sunt atât de corect și cinstit încât nici măcar pe Dan nu îl apăr" ar fi aplicabilă în situația în care viceprimarul ar fi încălcat legea. În acest caz însă, viceprimarul e vinovat că n-a făcut ce a promis candidatul de primar. Ceea ce transformă o teorie corectă într-o măgărie ipocrită de doi bani.

Din punct de vedere politic, gestul primarului Timișoarei este încă o gafă din seria celor făcute în acest mandat. O gafă care devoalează una din marile slăbiciuni ale omului politic Nicolae Robu, și anume lipsa unor abilități de comunicare. Ascunsă sub teoria "sunt un om sincer și spun direct ceea ce cred, fără a mă gândi prea mult la consecințe" stă de fapt convingerea domniei sale că este un excelent comunicator. Dublată de cea că este singurul care înțelege cum stau lucrurile cu adevărat pe lumea asta. Dând vina pe viceprimar, primarul Timișoarei recunoaște indirect două aspecte. Primul, că marile sale promisiuni făcute către timișoreni au fost atât de importante pentru domnia sa încât a preferat să delege responsabilitatea către viceprimar. Al doilea, că i-au trebuit mai mult de trei ani și jumătate să-și dea seama că incompetentul Dan Diaconu nu poate să-i pună promisiunile în practică. Ambele spun multe despre capacitățile de lider ale domniei sale.

Din păcate, toate acestea arată că Timișoara are un primar care, cu lașitate, încearcă să-și construiască defensiva împotriva atacurilor din apropiata campanie electorală sacrificându-l în mod absolut gratuit și inutil pe cel care i-a fost cel mai aproape mulți ani. Arată că Timișoara are un primar obsedat de micromanagement care se ocupă de lucruri de care nu ar trebui să se ocupe și nu se ocupă de cele de care ar trebui. Un primar care nu înțelege că poți eventual da vina pe subalterni pentru că nu execută corect dar singurul responsabil de promisiuni neonorate ești tu, liderul organizației.

O vreme, am reușit să suport derapajele omului și politicianului Nicolae Robu pentru că am considerat că primarul Nicolae Robu face mai mult bine decât rău acestui oraș. Gestul laș și ipocrit făcut de primarul, politicianul și omul Nicolae Robu la adresa lui Dan Diaconu este picătura care a umplut paharul pentru mine. Pot accepta multe defecte la omul care este primar al orașului meu, dar nu incapacitatea de a fi conducător. M-am săturat să văd pe toate gardurile câte străzi și trotuare a asfaltat, câți copaci a plantat și câte panseluțe au înflorit sub directa oblăduire a domniei sale. Vreau pentru Timișoara un primar care să fie un lider, un primar care să aibă capacitatea să adune în jurul său oameni de valoare și care să accepte că nu este miezul Universului.

P.S. Dedic acest text, printre altele, si celor (destul de mulți) care împărtășesc multe din ideile cuprinse în el dar nu au posibilitatea sau curajul de a se face auziți.