Deși sunt mai bine de doi ani de zile de când am încetat să mai fiu membru de partid în general și membru al Partidului Național Liberal în particular, nu pot nici nega nici șterge cu buretele cei aproape treisprezece ani petrecuți în aceasta calitate. Cu bune, cu rele, cu iluzii și cu deziluzii, au fost niște ani în care am încercat din răsputeri să rămân fidel câtorva principii importante pentru mine, principii în care am crezut și continui să cred. Am încercat să fac politică așa cum am știut eu mai bine, fără compromisuri majore, fără gargară de doi bani și cât mai corect posibil. În momentul în care am realizat că asta nu se mai poate, am decis să-mi canalizez eforturile și resursele în alte direcții.

Sunt mult prea frustrat, întristat și îngrijorat de ceea ce se întâmplă cu PNL în momentul de față pentru a produce vreo urare motivațională sau vreun mesaj luminos și plin de optimism. În același timp, am crezut prea mult în acest partid pentru a ignora faptul că împlinește azi 143 de ani. Am crezut mult și în unii dintre oamenii acestui partid și am avut nenorocul de a fi mereu dezamăgit. Unul dintre aceștia, fost președinte al partidului, spunea în unul dintre discursurile sale memorabile că partidele, la fel ca indivizii, nu pot hotărî cât trăiesc, dar cu siguranță hotărăsc cum trăiesc.

În situația dată singurul înțeles pe care îl pot da tradiționalei urări ”La Mulți Ani, PNL” este cel al dorinței ca acest partid să supraviețuiască pe scena politică românească. Este condiția necesară (desigur nu suficientă) pentru ca PNL să ajungă, sper eu, într-o bună zi în poziția de a-și regăsi vocația, identitatea și menirea în societatea românească. Să ajungă din nou să lupte pentru libertatea și libertățile individului, pentru o societate corectă, echitabilă și liberă, pentru o Românie sănătoasă și prosperă. Cel mai mult, îi doresc PNL-ului să ajungă din nou, așa cum spun americanii între care mă aflu la momentul la care scriu aceste rânduri, să ”win hearts & minds” în segmentul tânăr și dinamic al populației României. Să redevină, așa cum a fost odată, destinația de facto pentru orice om corect, realizat, dinamic și dornic să returneze comunității sale prin activitate politică o parte din ceea ce a primit la rândul său de la ea.

Îi doresc PNL-ului să (re)găsească luciditatea și coerența de a promova lideri autentici, carismatici și decenți care să facă politică în primul rând pentru cei care îi aleg și nu pentru orice fel de alte grupuri (fie ele chiar și instituții de forță ale statului) sau pentru că suferă de narcisism patologic.

Toate acestea, desigur, necesită două ingrediente majore: timp și oameni. Timp pentru a depăși această epocă de pierdere aproape completă a busolei politice și oameni care să fie mult mai mult decât piese de șah pe tablele altora sau, mai rău, bufoni involuntari. Așa cum stau lucrurile azi, e foarte posibil să mai fie nevoie și de un al treilea ingredient, norocul. Norocul de a nu a apărea un concurent serios pe dreapta eșicherului politic, norocul de a avea cât mai mult timp o guvernare de stânga memorabilă doar prin gafele, greșelile și porcăriile pe care le face. Norocul de a nu fi taxat prea rău de electoratul de care propria organizație de tineret își bate joc cu nonșalanță și aroganță.

Așa că, stimate PNL, îți doresc sincer la cât mai mulți ani de acum înainte, suficienți cât să ai câteva ocazii consistente de a reveni la locul pe care poți și trebuie să îl ai în viețile noastre. Dacă vei reuși să le ratezi pe toate, probabil că îți vei fi meritat soarta.

O fărâmă de speranță voi păstra în mine mereu, până în ultima clipă.