Într-o înfierbântare caracteristică nouă, decizia Curții Constituționale a României (CCR) este comentată zilele acestea cu furie, cu înjurături, cu limbă de lemn (ce include obligatoriu termenii suveranitate, popor, dictatură, comunism, ruși), cu aroganță, cu nestăpânită bucurie, și cu multe altele. În principiu oricum, mai puțin cu obiectivitate. Uni fac chefuri și strigă tâmp ”Codruța go home”, alții mor de grija democrației pierdute și sunt disperați că se prăbușește republica procurorilor.

Am încercat sa fac un exercițiu de logică și să analizez toată situația prin perspectiva seacă și obiectivă a principiilor fundamentale ale logicii. În cele din urmă, lucrurile mi s-au dovedit a fi destul de simple și de coerente. Iată firul logic al judecății mele:

În România, orice lege (cu excepția notabilă a legii fundamentale, Constituția României) devine efectivă dacă îndeplinește trei condiții: nu încalcă prevederile Constituției, este votată de Parlament și este promulgată de Președinte. Dacă faptul că e o lege e votată sau nu, respectiv că este promulgată sau nu este foarte simplu de verificat, aspectul de constituționalitate este o chestiune mult mai nuanțată. Atât de nuanțată încât este nevoie de o curte, CCR în speță, pentru a se pronunța asupra lui. Având în vedere că CCR se pronunță exclusiv asupra rezultatului muncii Parlamentului și Președintelui, este evident și foarte logic ca decizia asupra componenței CCR să revină Parlamentului și Președintelui. Asta ca să putem lăsa deoparte mirările prostești de genul ”da de ce nu numește CSM reprezentanții în CCR”. Din motivele de mai sus, plus cel că, în afara judecătorilor CCR, toți ceilalți judecători din România au în fișa postului aplicarea legii, nu discutarea ei. Așa este construită România în prezent, cui nu-i convine chestia asta, este liber să militeze pentru modificarea Constituției, în toate formele și cu toate metodele legale disponibile.

În România, justiția este înfăptuită de judecători. Contrar credințelor intenționat sau nu confuze ale unora, procurorii NU fac justiție. Rolul lor fundamental este să apere interesele statului român și să dea pe mâna justiției persoanele și/sau organizațiile care încalcă legi ale României. Decizia finală este exclusiv a unui/unor judecători care prin ea înfăptuiesc justiția. O altă diferență importantă între judecători și procurori este lipsa unei structuri ierarhice la judecători și existența ei la procurori. Procurorii au șefi care la rândul lor au șefi, și așa mai departe.

Conform Constituției, procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea Ministrului Justiției (deci a Guvernului României). Decizia recentă a CCR clarifică problema acestei autorități, în sensul că ea se manifestă exclusiv în zona de management. Altfel spus, Ministrul Justiției (și prin extensie Guvernul României) nu are ce analiza conținutul vreunui dosar al vreunui procuror. Are însă în mod clar dreptul să monitorizeze și, dacă este cazul, să penalizeze eventualele derapaje în managementul procesului de instrumentare al dosarelor. Luând în calcul rolul procurorilor, acest tip de autoritate este firesc și logic. Simplu spus, abordarea se rezumă la ”nu mă ating de conținutul dosarelor tale, dar urmăresc rezultatele muncii tale: dacă ai sau nu dosare a căror instrumentare durează ani de zile, dacă ai sau nu achitări prea multe, dacă ești sau nu sancționat de organismele tale profesionale, etc...

Și acum ajungem la situația care a generat atâtea valuri. Așa cum spuneam, ea este în esență foarte simplă. Ministrul Justiției și-a exercitat autoritatea constituțională pe care o are asupra procurorilor și, în baza unor argumente legate de carențe (evidente pentru toată lumea) în managementul unui parchet (DNA) a solicitat Președintelui emiterea decretului de eliberare din funcție a șefului respectivului parchet. Președintele, conform Constituției, trebuia să analizeze dacă solicitarea este legală (adică dacă are la bază strict argumente de management, conform prevederilor legale în vigoare) și în cazul în care este, să emită decretul. Președintele nu avea ce să analizeze ”oportunitatea politică” a demiterii. Președintele a fost foarte prost sfătuit de consilierii domniei sale și nu a făcut ceea ce trebuia să facă, în conformitate cu Constituția și legile în vigoare. Dacă răspunsul domniei sale ar fi fost ”solicitarea nu este conformă cu legea, deci nu pot emite decretul de revocare”, lucrurile ar fi fost ok și discuția s-ar fi axat pe acest aspect. Refuzul pe motiv de oportunitate arată că, de fapt, solicitarea Ministrului Justiției este conformă cu legea și că Președintele joacă în afara cadrului constituțional în acest joc. CCR nu a făcut nimic altceva decât să constate această stare de fapt.

Tot restul este mizerie și ipocrizie tipic românească, și de o parte și de alta.