O liniște nefirească s-a așternut în acest moment în SUA, odată cu încheierea ultimelor mitinguri electorale ale campaniei prezidențiale din 2016. A început ziua votului, o zi care va marca profund viitorul SUA. După o ultimă zi teribilă, în care au parcurs câteva mii de kilometri participând la ultimele și cele mai mari întâlniri electorale, cei doi combatanți s-au retras pentru câteva ore, pregătindu-se de nebunia sfârșitului de zi (sau, într-un scenariu nefast, de nebunia următoarelor zile). Așa cum scriam în postarea anterioară, atât Clinton cât și (mai ales) Trump sunt personaje extrem de contestate, cu o percepție negativă aflată la cote de maxim istoric. Cu toate acestea, trebuie să recunosc faptul că simt o oarecare compasiune și înțelegere pentru cei doi oameni din spatele măștilor de politicieni. 18 luni de luptă crâncenă, dezbateri, atacuri violente și invadarea vieții personale până la extrem nu sunt chiar pentru oricine. Trebuie să ai o putere interioară și o voință de fier să poți duce un asemenea tip de campanie și să și rămâi întreg la minte după.

Mitingul de final de campanie al democraților a avut loc la Philadelphia, în fața Independence Hall, un loc cu mare încărcătură istorică pentru SUA. Scena de final, bine pregătită și orchestrată, i-a pus la un loc pe Bill Clinton, Barack și Michele Obama și desigur, Hilary Clinton. Clișeu școală pentru oricine dorește să pătrundă tainele comunicării. Clișeu care, în lumina reacțiilor pe care le-a generat în ultimele ore, a dat rezultate. Să îi vezi la un loc pe oamenii care, cu bunele și relele lor, au un loc asigurat în istorie, nu e chiar de ici de colo. Unul din cei mai buni președinți ai SUA (Bill Clinton), primul președinte de culoare al SUA din istorie (Barack Obama), una dintre cele mai distinse, elegante și cool prime doamne (Michele Obama) și cea care, destul de probabil, va fi primul președinte de sex feminin al SUA (Hilary Clinton) au transmis un mesaj de unitate și forță extrem de puternic. O strângere de inimă m-a încercat în clipa în care m-am întrebat oare când o să vedem o imagine similară și la noi în România.

În tumultul și nebunia acestei campanii americane, un element fundamental a trecut în plan secund, sub tirada de atacuri, acuzații și insinuări ce au curs aproape constant din ambele părți. Mă refer la faptul că sunt șanse foarte mari ca peste 24 de ore să avem prima femeie din istorie președinte al SUA. Politicianul Hilary Clinton este un exponent al establishment-ului american, cu destul de multe semne de întrebare deasupra capului și cu un bagaj politic destul de încărcat. În spatele politicianului asupra căruia am dubii destul de serioase stă însă femeia, femeie pe care nu mă pot împiedica să o admir sincer.

Indiferent că au simpatii pentru Clinton sau Trump, cred că toate femeile din lume trebuie să fie mândre că, într-un sfârșit, am ajuns într-o stare de normalitate. O stare de fapt în care o femeie, cu bunele și relele ei, luptă de la egal la egal cu un bărbat pentru ceea ce este probabil cea mai puternică demnitate politică de pe planetă. O femeie care în întreaga ei carieră a dat dovadă de o putere și o rezistență de care marea majoritate a bărbaților nu sunt capabili. O femeie care a trecut peste probleme personale, peste infidelitatea soțului și peste provocările uriașe ale poziției de secretar de stat. O femeie atacată din toate părțile, făcută în fel și chip, acuzată și anchetată, care a găsit de fiecare dată puterea să meargă înainte.

Politicianul Hilary Clinton nu mă impresionează și nu cred că l-aș vota. A făcut exact ceea ce trebuie pentru a răzbate în lumea dură, nemiloasă și plină de capcane a politicii de cel mai înalt nivel. Cel mai probabil, dacă va deveni președinte, nu va muta munții din loc și nu va rezolva prea multe din problemele dureroase ale SUA. După cum, la fel de probabil, nici nu va genera dezechilibre majore pe plan intern sau internațional.

Doamna Hilary Clinton este însă pentru mine un exemplu și un model. De când mă știu, am fost impresionat și inspirat de femeile puternice, capabile să lupte, să treacă peste dificultățile și piedicile vieții și să găsească acea scânteie interioară care să le facă să meargă înainte. Admir din tot sufletul femeile care au curajul și puterea de ieși în față, de a-și susține public și împotriva oricui ideile și convingerile.

Într-o lume (politică) dominată de bărbați, o doamnă a reușit ceea ce acum câțiva ani nu credea nimeni că se poate reuși. O ironie cruntă a sorții face ca această doamnă să se lupte cu unul dintre cei mai misogini, frustrați, mincinoși și infatuați bărbați. Chiar și numai pentru asta, merită toată admirația mea.

P.S. Votantul român Ciprian Jichici, martor la aceste zile istorice în SUA, fost om politic și oarecum familiarizat cu ale politicii, realizează în aceste momente că își dorește să vadă și în România mult mai multe doamne în politică. O adevărată doamnă a politicii românești este poate ceea ce are nevoie tărișoara noastră pentru a ieși din fundătura în care se află.